Stima de sine la copii și sportul de echipă, acestea două sunt interconectate, și nu întotdeauna în sensul în care ne așteptăm.
Am stat pe margine la multe meciuri și antrenamente și am observat ce se întâmplă cu un copil atunci când mediul în care practică sportul nu îi este favorabil, și nu neapărat în sensul rezultatelor, ci în sensul a ceea ce simte despre el însuși când iese de pe teren.
Băiatul meu iubește fotbalul cu bucuria autentică a unuia care ar alege mingea oricând, fără să i se spună, fără nicio recompensă. Și totuși, la un moment dat, am început să observ cum acea bucurie pălea pe nesimțite, cum pleca spre meciuri cu o tensiune pe care nu știa să o numească, cum devenea mai ezitant, mai retras, mai preocupat de posibilitatea greșelii decât de plăcerea jocului.
Psihologul din mine recunoștea tiparul iar mama din mine simțea greutatea copilului. Îmi era din ce în ce mai greu să asist la greutatea lui și să suplinesc lipsa susținerii de care avea nevoie din teren.
Ce spune cercetarea despre această perioadă
Perioada dintre 6 și 12 ani este considerată critică pentru construirea stimei de sine. Erik Erikson o descria ca stadiul în care copilul descoperă dacă este competent și valoros în ochii lumii din jurul lui, sau dacă se instalează sentimentul de inferioritate (Childhood and Society, 1950). Nu întâmplător, aceasta este și vârsta la care majoritatea copiilor intră în programe sportive organizate, ceea ce face ca experiențele din această perioadă să aibă o greutate deosebită — ele nu sunt doar amintiri despre un meci câștigat sau pierdut, ci informații pe care copilul le integrează în imaginea despre sine.
Există două surse principale prin care sportul alimentează sau erodează stima de sine: comparația cu ceilalți, cum se raportează copilul la semenii săi în activități pe care le consideră importante, și feedback-ul primit din partea adulților și colegilor, adică modul în care cei din jur răspund la ceea ce face. (https://www.psychologytoday.com/us/blog/coaching-and-parenting-young-athletes/202501/youth-sports-and-the-development-of-self-esteem)
Antrenorul — omul care suflă în aripile unui copil sau le retează
Calitatea experienței unui copil într-un program sportiv depinde în mare măsură de mediul creat de antrenor, iar aceasta nu este o opinie, ci concluzia unor decenii de cercetare în psihologia sportului juvenil. (https://www.apa.org/topics/sport-rehabilitation/coaching-coaches)
Studiile au arătat că băieții cu stimă de sine scăzută care au avut antrenori instruiți în tehnici de sprijin emoțional au înregistrat creșteri semnificative ale stimei de sine generale, în vreme ce copiii din grupurile de control, cu antrenori neinstruiți, nu au arătat nicio îmbunătățire. (https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/8407704/)
Cercetările acelorași autori au demonstrat că un climat de susținere conduce la relații mai bune între antrenor și sportiv, la anxietate de performanță mai redusă, la mai multă bucurie, respect reciproc, stimă de sine și armonie în echipă și că rata de abandon în sportul juvenil a scăzut de la 30% la 5% în programele unde antrenorii au fost formați în acest sens. (https://www.apa.org/monitor/2016/11/kids-sports)
Pasa ca limbaj al iubirii
În fotbalul juvenil există o dinamică pe care am observat-o și pe care cercetarea o confirmă: pasa nu este doar un gest tehnic, ci un mesaj relațional. Când colegii îți pasează mingea, mesajul implicit este că ești văzut, că ai loc în joc, că prezența ta contează pentru echipă. Când pasa nu vine, nu din motive tactice, ci din ierarhii informale sau din dinamici de grup nesănătoase, copilul primește un alt mesaj, pe care nu întotdeauna îl poate articula, dar pe care îl simte cu precizie: că nu este suficient de bun, că nu aparține pe deplin.
La această vârstă, băieții utilizează abilitatea atletică drept criteriu principal pentru stabilirea statutului social în interiorul grupului de colegi, ceea ce înseamnă că excluderea din joc, chiar și una nerostită, chiar și una care nu ar părea dramatică privită din exterior, atinge direct nucleul identitar al copilului și modul în care se raportează la propria valoare. (https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC3834981/)
Suferința instalată în acest fel nu rămâne pe teren. Vine acasă sub forma anxietății înainte de meciuri, a retragerii din interacțiunile sociale, a întrebărilor care nu se formulează cu voce tare dar se văd oricum în comportamentul de zi cu zi.
O reflecție
Băiatul meu a schimbat echipa de curând. Și îl văd acum bucurându-se de fotbal în felul în care trebuie să arate această bucurie, fără tensiunea aceea surdă, fără teama de greșeală ca punct central al experienței sale pe teren.
Nu știu dacă aceasta este mereu decizia corectă și nu generalizez. Știu însă că merită să fim atenți nu doar la progresul tehnic al copilului, nu doar la câte meciuri câștigă echipa, ci la ce crede copilul despre el însuși atunci când se întoarce acasă. Bazele se construiesc acum, în aceste momente aparent mici, prin fiecare interacțiune cu un adult care alege sau nu alege să vadă copilul din fața lui.
Copiii nu au nevoie de perfecțiune, au nevoie de oameni care să creadă în ei înainte ca ei să fi învățat să creadă în ei înșiși.
Am scris un alt articol pe această temă aici: https://consiliereparentala.ro/sportul-influenta-antrenor-echilibru-emotional-copii/
Dana Turcu
Psiholog clinician | Psihoterapeut integrativ | Consilier parental
