Zilele trecute îmi luam nepoata de la scoală și ea mă întreabă: ”Mari, tu l-ai văzut vreodată pe Nonno
plângând?” (Nonno este tatăl meu, bunicul ei). M-a surprins puțin întrebarea ei, însă, gândindu-mă la ce mi-a zis ea, mi-am amintit că, exceptând momentele unui eveniment nefericit, pe tatăl meu l-am văzut plângând de puține ori. Pe mama de multe ori, dar pe tatăl meu de extrem de puține ori.
Eu, la vârsta mea, îmi dau seama de ce tatăl meu nu plânge, însă, copilul de 7 ani din fața mea, nu înțelegea de ce tații nu plâng. Întrebând-o de ce are această curiozitate, mi-a zis că nici ea nu l-a văzut pe tatăl său plângând și că și-ar dori sa vadă asta.
Primul meu gând a fost: ”Dar oare de ce ai vrea să-ți vezi tatăl suferind?”. Apoi mi-am dat seama că la copii nu este deloc așa. Ei nu plâng doar pentru că suferă. Ei plang ca un mecanism de autoreglare. Așa reușesc ei să regleze emoții. Și, probabil, în mintea lor, se întreabă cum ne reglăm noi emoțiile, dacă nu plângem?
În etapa de vârstă, 0-6 luni, plânsul este normal. Copiii nu au limbaj, iar plânsul este metoda lor de a comunica nevoile pe care le au. Bebelușii plâng când le este foame, le este somn sau au nevoie să fie ținuți în brațe. Indiferent care le este nevoia, aceștia plâng. Iar plânsul ajută. Dezvoltarea cognitivă și emoțională a bebelușului este stimulată atunci când părinții reacționează în mod corespunzător la semnalele sale.
Odată cu creșterea, copiii plâng mai puțin și zâmbesc mai mult. Desigur, nu scăpăm de tantrumuri, care sunt o combinație de furie cu plâns și agresivitate. În momentul în care copilul face un tantrum și plânge zgomotos, el reglează emoții pe care nu știe să le verbalizeze, emoții puternice. Este cea mai la îndemână soluție pe care ei o au și cea mai sănătoasă.
Tocmai de aceea ei au și această întrebare: ”Tati de ce nu plânge?”. Pentru că părinții sunt prima oglindă a copiilor lor, copiii au nevoia de a-și valida trăirile prin comportamentul părinților. ”Dacă eu plâng atât de des și tati nu plânge, înseamnă că-i ceva în neregulă cu mine?”. Și cred că este extrem de important să normalizăm emoțiile copiilor. Ideal ar fi prin comportamentul nostru, însă asta nu înseamnă că ar trebui să plângem doar pentru a normaliza. Dar, poate, ar fi o idee bună să ne gândim cât de des ne reprimăm plânsul.
Eu am acceptat târziu că plânsul ajută. Am auzit atât de des în copilărie că sunt o plângăcioasă, încât, ca adult, am crezut că sunt slabă dacă plâng. Probabil asta era și nelămurirea nepoatei mele. Faptul că a întrebat și că eu am avut ocazia de a normaliza plânsul, a fost unul dintre momentele în care am mai pus o piatra la temelia relației mele cu ea.
Să normalizez comportamente și să insuflu curajul de a fi imprfect reprezintă cele doua scopuri importante din meseria mea de consilier parental. Tocmai de aceea nu voi înceta să repet: ”Fii blând cu tine și cu copilul tău!” și ”Nimeni nu s-a născut învățat și cu atăt mai puțin un părinte!”
Cu blândețe,
Alexandra Manolache
alexandra.manolache@consiliereparentala.ro
+40 765 818 228