Știu foarte bine ce fel de stil de parenting mi-ar plăcea să practic. Dar mereu m-am întrebat dacă sunt chiar atât de pliată ca părinte pe un stil anume.
Nu mi-am dorit să fiu critică, nici autoritară și nici permisivă. Dar adevărul este că am luat puțin din fiecare.
Mi-ar plăcea să spun că sunt acel părinte conștient sau antrenor emoțioal care știe mereu cum să jongleze cu reacțiile la comportamentele copiilor.
Dar adevărul e că nimeni nu e atât de prezent încât să facă totul ca la carte. Și e absolut normal să fie așa. Imperfecțiunea aceasta ne face oameni.
Din stilul permisiv am luat lejeritatea cu care accept exprimarea emoțiilor la copiii mei. Sigur că nu îmi place să văd copiii plângând, dar le spun mereu că dacă plânsul îi ajută să se descarce, e ok să plângă.
Nu mă zburlesc la vărsarea unei căni de apă/lapte pe covor. Fetele mele au 4-6 ani, sunt încă mici și le este greu să se coordoneze chiar atât de bine.
Nu le cert niciodată pentru că au căzut și s-au lovit. Mai întâi le alin durerea, le oglindesc și validez emoțiile și apoi le explic ce nu e ok să facă. Sunt un părinte permisiv? Dacă asta înseamnă să le permit exprimarea emoțiilor, well…
Din stilul autoritar am luat fermitatea cu care impun regulile copiilor. Programul de ecrane nu este negociabil, decât poate în vacanțe. Tableta e foarte rar prezentă în mâinile lor, eventual într-un weekend.
Cititul în fiecare seară înainte de culcare e o regulă la care nu renunț, deși uneori sunt ruptă de somn și îmi vine să mor că trebuie să stau cu ochii în cărți.
Dulciurile vin și ele cu restricții, iar aici merg până în pânzele albe chiar și în magazin și chiar dacă fetele țipă și urlă după dulciuri.
NU înseamnă la mine NU, nu POATE…
Părintele critic a fost pentru mine cel mai de temut. Am fost crescută în critică și am devenit, la rândul meu, o persoană critică. Dar am învățat din cursurile de psihologie despre feedbackul constructiv. Și am învățat să nu mai critic persoana, ci să spun NU comportamentului. E important cum comunicăm și cum formulăm anumite intenții. Și mai mult decât atât, am învățat despre limitele personale.
Am aflat apoi despre părintele conștient și despre părintele antrenor emoțional. Mi-au trebuit doi ani de zile să învăț să respir, să reacționez mai calm și să nu iau totul personal de fiecare dată. Fac sport și mindfulness pentru asta și pot să spun că sunt încă work in progress. De fapt totul este un proces despre care știu că este de durată și pe care îl accept și îl primesc cu multă curiozitate.
Așa că dacă vreodată te-ai întrebat ce fel de tip de parenting te caracterizează și te-ai regăsit în mai multe stiluri, nu e nicio tragedie.
Cu toții pendulăm între stiluri. Important este să găsești o cale de mijloc suficient de potrivită pentru tine și copilul tău. .
de Alexandra BOGDAN
consilier parental